nefericirea are picioare lungi (II)

Partea 1

(II)

a intrat pe poartă mama lui, fiind vizibil grăbită:

-hai, mami, să mergem. vă vedeți și vara viitoare (mințea și tu știai)

-sigur, mama? a întrebat prietenul tău, știind și el că minte.

-da, hai odată că stau cu motorul pornit, măi mamă.

prietenul tău ți-a aruncat o ultimă privire în timp ce alergat spre poartă și ți-a aruncat un „pa” de parcă se dusese doar să bea apă și de data asta n-o să-l oprească maică-sa în casă. tu te-ai uitat la el și i-ai șoptit „pa”, deși știai foarte bine că nu te aude.

în locul prietenului tău ai văzut cum intră pe poartă o fetiță. era de vârsta ta. o fetiță de șase ani cu o rochiță galbenă de vară și cu sandale roșii. ți-a plăcut mult cum arată culoarea rochiei ei și te-ai decis atunci că asta va fi culoarea ta preferată. a venit la tine și ți-a zis:

-bună!

tu simțeai lucruri. ai experimentat pentru prima dată golul în stomac și ai conștientizat pentru prima dată de unde pleacă lacrimile. simțeai lucruri și nu îți plăcea ce simți. probabil asta era tristețea despre care vorbea toată lumea. nu i-ai răspuns nimic fetiței. ai continuat să te joci singur, încercând să ignori ce simți în legătură cu plecarea prietenului tău. fetița, însă, a stat mereu lângă tine și te-a privit jucându-te. când bunica ta te-a strigat bucuroasă că plăcintele erau gata, noua ta cunoștință a dispărut, precum și golul tău în stomac.

ai văzut-o din nou pe fată când aveai 12 ani. o mai întâlnisei fugitiv, totuși. apărea uneori când ți se strica vreo jucărie sau când cădeai la fotbal. pe zi ce trece o priveai și realizai cât de înaltă e. mai înaltă decât tine. la 12 ani, însă, a stat mai mult prin preajma ta. ai dat prima teză din viața ta și ai luat notă mică. a fost prima ta notă mică luată vreodată, sau, mă rog, mică după standardele tale. fata asta care se îmbrăca acum ca tine a intrat pe ușă odată cu propoziția „ai luat șase”. a intrat, a luat teza din mâna profesorului și ți-a adus-o la bancă.

-ce-o să zică ai tăi? n-ai mai luat niciodată note sub 8. nici măcar când erai în școala primară n-ai luat calificative proaste.

-am luat acel „suficient”, ai uitat? m-ai bătut și atunci la cap. lasă-mă.

-da, ți-am zis să nu se mai repete, și iată-ne. ce-or să zică ai tăi?

-nu știu. lasă-mă. lasă-mă. lasă-mă. lasă-mă.

și te-a lăsat numai în momentul în care ai aflat că ai tăi sunt înțelegători iar tu ești norocos că ei sunt așa. a fost ultima ta notă de șase, dar nu ultima dată când fata asta a apărut lângă tine când erai la școală. când erai în clasa a opta ai aflat ce înseamnă să îți placă de cineva. aveai colega asta care îți dădea mereu să copiezi tema pe care ea o scria în timp ce tu te jucai pe calculator. îi spuneai mereu că ai uitat că aveți, sau că ai fost prins cu altele, însă ție îți plăcea doar să interacționezi cu ea. bine, nu era ăsta singurul motiv pentru care îți plăcea de ea. îți plăcea și că se uita frumos la tine când vorbea și că era brunetă și te făcea să râzi. ai simțit, deci, un altfel de gol în stomac, diferit de cel simțit cu ani în urmă.

replica târzie

Verile erau mereu frumoase la noi pe verandă.

Eu completam, clișeic, rebusuri în scaunul-balansoar.

Tu mă priveai admirativ și îmi spuneai

ce drăguț sunt când sunt nervos

că nu știu durere în suflet din 7 pe vertical.

Mă frământa, și tu erai nefrământată.

Săptămâni întregi m-am gandit

bând beri reci și ținându-te în brațe

care șapte litere sunt cele mai potrivite

ca să nască suferință.

Diminețile erau încă răcoroase,

tu încă erai frumoasă și eu încă mahmur.

A venit toamna și-am mutat în casă scaunul-balansoar.

Berile-au devenit mai calde și neliniștea mai apăsătoare.

Într-o noapte, nu mult după patru

m-a lovit o epifanie.

Te-am privit în ochi și tu înapoi.

Am țipat de parcă m-am gândit o viață

Tu ai șoptit de parcă ai știut dintotdeauna, deodată

„iubirea”.

Câinele voinic din fața casei a început să latre

Pământul a început să vuiască

Paharele din sufragerie să tremure

Liniștea să prindă sunet

Și tu ai dispărut.

Un taifun de durere s-a abătut asupra casei noastre

care a devenit brusc casa mea.

O perioadă m-am întreținut singur.

Îmi făceam două cafele din obișnuință

până am început să fac una.

Spălam vasele, curățam chiuveta și puneam la spălat.

Mă gândeam zilnic la tine

până într-o zi

când am uitat să gândesc.

A doua zi m-am gândit la mine

și în zilele următoare la fel.

Până-ntr-o zi când am ascultat Bon Iver

și tot excesul de zel acumulat

s-a transpus în tine

și-a plecat.

Câinele a început iar să latre

deși a murit de mult.

Vuiala mi-a cuprins din nou capul.

Paharele au început să tremure din nou,

mâinile mele la fel.

Doar pentru că mi-am amintit de noi.

Am deschis televizorul cu lacrimi șuvoi:

Crainicii durerii anunță valul doi.

decembrie 2021

nefericirea are picioare lungi (I)

    când ai împlinit un an ai luat de pe tăviță cartea, banii și nefericirea. să le luăm pe rând, acum. se înțelege care e treaba cu cartea, pentru că ești, evident, foarte deștept. știi deja asta și toată lumea din jurul tău știe. ești singurul pe care îl mai surprinzi uneori cu câte lucruri știi, pentru că ai sindromul impostorului și uiți mereu ce deștept ești. celorlalți li se pare deja normal când le dai câte un fun fact pe care nu-l știau despre artistul lor preferat care ție nu ți-a plăcut niciodată. adevărul ăsta e: știi foarte multe lucruri despre foarte multe lucruri și ți-e rușine să afirmi asta dar nu te ferești să o demonstrezi. bine, nu știi concepte simple de fizică sau de matematică pentru că nu ți-ai dat vreodată interesul, nu pentru că nu le asimilezi pur și simplu. oricum poți mereu să distragi atenția de la asta aruncând la nimereală o informație despre Thomas Jefferson pe care o știi pentru că ai văzut la un moment dat un musical, nu pentru că ai fi citit ceva din istoria Americii, chiar dacă, evident, ai făcut asta.

    când vine vorba de bani, deși ai luat bancnota de un milion de lei de pe tavă, încă nu ești cel mai bogat om, dar ai idei. nu îți place treaba cu NFT-urile, deci mai ai o șansă. la 10 ani ai început să-ți pui deoparte alocația. plănuiai să îți cumperi o bicicletă pe care ai văzut-o într-o reclamă pe cartoon network. în numai trei ani ai reușit să strângi bani pentru niște schimbătoare shimano. nu ți le-ai cumpărat, pentru că n-aveai la ce să le pui. bicicleta pe care o aveai atunci n-avea pinioane. crescând ai reușit, totuși, să înveți cum stă treaba cu economiile și ai ajuns să o duci destul de bine.

    ai ajuns la un moment dat să te întrebi care-i faza cu nefericirea. de ce ai ales-o de pe tavă dintre toate celelalte lucruri? puteai să alegi seringa și să te stabilești cândva în gara de nord. puteai să alegi muzicuța și să te stabilești cândva în gara de nord. n-a fost să fie. ție ți-a făcut cu ochiul chestia aia mică și urâtă. cine a pus-o pe tavă, până la urmă? i-ai întrebat pe ai tăi când ai mai crescut și vă uitați împreună la caseta cu tăierea moțului. n-a știut nimeni să îți răspundă și te-au privit cu milă.

    deși ai cunoscut-o la un an, a dispărut din viața ta o perioadă. n-ai ce să faci cu nefericirea până nu ai conștiința dezvoltată măcar puțin. n-are ea ce să facă cu tine, de fapt. a apărut în viața ta cu dorință de ședere pe perioadă nedeterminată când aveai șase ani. erai în curtea bunicilor tăi și te jucai de-a fermierul cu prietenul tău cel mai bun de la vremea aia.

vulpile afroditei

vulpile din pădurea Afroditei

nu sunt ca celelalte vulpi.

ele nu păcălesc urși 

ca să râdă de ei și să se simtă bine.

vulpile din pădurea lui Venus

păcălesc lei cu coroane de aur

și se simt prost când rămân neajutorate.

înconjurate de lacrimi, de frig și 

singurătate

strigă după un ocrotitor. 

se nasc urși în ele

„Mor”.

leii se mută în savane și devin regi

vulpile fug de prădători cu urechile blegi.

dar noaptea, cand e frig și-s obosiți

și regele, și blegile

dorm ne-nveliți.

circ

 

„tu ești plasa ta de siguranță”

mi-a zis odată cineva

eu am zis „știu” și m-am comportat de parcă

am fost toată viața acrobat la circul Globus.

am luat plasa și am aruncat-o altcuiva care avea nevoie.

mi-am continuat numărul și am mers pe sârmă pe vârfuri

apoi am călcat cu toată talpa

până a început să-mi străpungă călcâiul

și degetul mijlociu care cerne făina

și am fost împins

și n-a fost nimeni să mă prindă.

iată-mă căzând în hău, acum.

rănit, trădat, însângerat, părăsit

fără făină și deci fără mămăligă.

persoana care are plasa mea e bine-mersi

folosind-o pe post de trambulină acum

și pe a mea, și pe a ei,

până o să se rupă.

toată lumea știe că dacă pui două prezervative

în loc de unul

sigur se rup

și dacă folosești două plase de siguranță

în loc de una

sigur se rup

mai ales dacă sari pe ele.

poate e mai bine să cazi direct de pe sârmă

decât să te propulsezi într-un salt cu dublu-șurub

pe lângă piuliță.

poate doare mai rău.

durerea e bună dacă te învață.

aș mânca o rață

și aș

aș mânca ton

și aș

frumoasa

vreme de mai bine de un an și ceva n-a mai simțit nimic altceva decât anxietate și frică. uneori tristețe, dar nu mereu. și poate singurătate. fericire deloc.
acum simte. simte multe lucruri pe care nu le poate desluși. știe totuși că anxietatea și frica sunt tot acolo și că acestora li s-a alăturat neputința. o neputință pe care nu știe cum s-o gestioneze. nu știe dacă trebuie. nu știe nimic.

nu i-a zis că o îndrăgește, nu i-a zis că e frumoasă. nu i-a zis nimic. speră că i-a arătat. ea îl întreba ce. el îi spunea nimic. ea știa că nu nimic. el știa că ea știe. era mai mult decât nimic. era mai mult decât mult. 4.

speră că la un moment dat nu va fi nevoie ca cineva să plece. nu vor exista restricții de timp și spațiu. vor sta și pe spațiul verde și pe bancă și pe barcă și într-un foișor și în ploaie și la umbră când e cald chiar și după ora . nu înțelege ce simte. nu știe ce simte ea. n-ar fi normal să vrea să afle. să afle el întâi. dacă verbalizarea nu era un simț adăugat era mai simplu.

un an și ceva a crezut că n-o să mai scrie niciodată. i s-a părut că tot ce scrisese era clișeic și cringe și plictisitor și că ar putea stârni râsete neintenționat. un an și ceva care a expirat. a expirat timpul. timpul... a simțit cu adevărat să scrie după un an și ceva. nu știe exact de ce. sau știe dar nu știe să zică. cine știe? el.

gândește prea mult și prea puțin și ea nu mai este acolo să zică hei! hei-uri care îl făceau să zâmbească sincer după mult timp. zâmbete care erau sincere deși imaginația se gândea doar la orele 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 1 2 3 și la restul care mai urmau.

a simțit pentru prima dată lucruri frumoase după mai bine de un an și ceva. vrea să scape de cele rele dar îi e teamă că nu o să mai simtă din nou nimic. îl doare sufletul și vrea să facă ceva. e neputincios. vrea să nu mai fie. vrea să știe lucruri. vrea o gură de aer. a avut parte de una. nu s-a săturat. vrea mai mult. nu știe să ceară. nu știe nimic. ce? nimic.

de ce nu mai sunt fericit

 

    Ultima dată când m-am simțit cu adevărat fericit eram într-o bodegă infectă din apropierea Parisului. Mâncam, atunci, cu Julie, niște cartofi prăjiți care se voiau a fi chipsuri pe care era presărată brânză rasă. Ne prefăceam că eram la un restaurant elegant și că sărbătoream implinirea a doi ani de relație. Dom Perignonul era de fapt un vin spumant ieftin atât la preț cât și la gust, paltonul meu croit pe comandă era de fapt o geacă de blugi peticită, iar rochia lui Julie, țesută în propria ei casă de modă, era de fapt o rochie uzată cumpărată dintr-un SH. Ne-am prefăcut că ne-am logodit, așa că angajații bodegii ne-au adus o porție extra de „chipsuri” (fructe de mare, în povestea noastră inventată).

    După cină am plecat spre concertul artistului nostru preferat, adică un bărbat de 35-40 de ani, cu vizibile probleme legate de consumul băuturilor alcoolice (un alcoolic), care cânta frecvent la un țambal vechi, undeva pe o stradă lăturalnică a orașului. Îl ascultam și ne priveam de parcă povestea inventată era din ce în ce mai reală. Începeam să îi știu trecutul și să mă văd în viitorul ei. Ne țineam în brațe și ne juram silențios că într-o perioadă anume de timp vom cina cu adevărat, și vom bea șampanie îmbrăcați frumos înainte de un concert. Am intrat, timizi, în vorbă cu domnul care cânta la țambal. În ciuda aparențelor, cânta pentru familia lui: un băiat de 15 ani care abia intrase la liceu și care voia serios să devină dirijor. Soția țambalistului l-a părăsit din cauza problemelor cu alcoolul, doar că n-a interesat-o destul de tare încât să-l ia cu ea și pe fiu, atunci când a plecat. L-am ajutat cu ce-am putut și am plecat, promițând unul celuilalt că viitoarele noastre odrasle nu vor avea astfel de probleme. Am ajuns, într-un final, la duplexul nostru ai cărui proprietari eram chiar noi, de puțin timp. În realitate, am intrat într-o garsonieră strâmtă în care Julie locuia în chirie.

    Poate că am fi fost un cuplu chiar frumos, dacă aceea nu ar fi fost prima zi în care o văzusem, și dimineața imediat următoare, în care am lăsat-o dormind în cearșafurile ei de satin (40% bumbac, 60% poliester), ultima. N-am mai mâncat cartofi prăjiți de atunci. De aici, deci, sursa nefericirii mele.