Verile erau mereu
frumoase la noi pe verandă.
Eu completam,
clișeic, rebusuri în scaunul-balansoar.
Tu mă priveai
admirativ și îmi spuneai
ce drăguț sunt
când sunt nervos
că nu știu durere
în suflet din 7 pe vertical.
Mă frământa, și
tu erai nefrământată.
Săptămâni întregi
m-am gandit
bând beri reci și
ținându-te în brațe
care șapte litere
sunt cele mai potrivite
ca să nască
suferință.
Diminețile erau
încă răcoroase,
tu încă erai frumoasă
și eu încă mahmur.
A venit toamna și-am
mutat în casă scaunul-balansoar.
Berile-au devenit
mai calde și neliniștea mai apăsătoare.
Într-o noapte, nu
mult după patru
m-a lovit o
epifanie.
Te-am privit în
ochi și tu înapoi.
Am țipat de parcă
m-am gândit o viață
Tu ai șoptit de
parcă ai știut dintotdeauna, deodată
„iubirea”.
Câinele voinic
din fața casei a început să latre
Pământul a început
să vuiască
Paharele din
sufragerie să tremure
Liniștea să
prindă sunet
Și tu ai dispărut.
Un taifun de
durere s-a abătut asupra casei noastre
care a devenit
brusc casa mea.
O perioadă m-am întreținut
singur.
Îmi făceam două
cafele din obișnuință
până am început
să fac una.
Spălam vasele,
curățam chiuveta și puneam la spălat.
Mă gândeam zilnic
la tine
până într-o zi
când am uitat să
gândesc.
A doua zi m-am
gândit la mine
și în zilele
următoare la fel.
Până-ntr-o zi
când am ascultat Bon Iver
și tot excesul de
zel acumulat
s-a transpus în
tine
și-a plecat.
Câinele a început
iar să latre
deși a murit de
mult.
Vuiala mi-a
cuprins din nou capul.
Paharele au
început să tremure din nou,
mâinile mele la
fel.
Doar pentru că
mi-am amintit de noi.
Am deschis
televizorul cu lacrimi șuvoi:
Crainicii durerii
anunță valul doi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu