Despre depresie și fericire

         Se vorbește tot mai des de depresie, dar în mare parte în necunoștință de cauză. Cine știe cu adevărat ce e depresia? Tu știi? Eu nu.  Nu am avut parte de ea așa că n-o să îmi permit să explic cu exactitate ce e, dar am atins cu vârful degetelor abisul ce se numește depresie, și pot spune ce NU e depresia. Depresia nu e o răceală. Nu e o stare de rău ce-ți  vine dimineața și trece până seara. Depresia nu e o adiere de vânt. Depresia nu e o lovitură la deget care trece până mâine. Depresia nu e un gând. Depresia nu e o palmă peste față. Depresia nu e bine definită. Depresia nu e o bătătură la degetul mic. Depresia nu e un bug dintr-un joc pe calculator. Depresia nu e explicabilă de cele mai multe ori.
         Depresia e ca fericirea. E o boală ce te macină din interior. Da, ai auzit bine. Și fericirea e o boală. Fericirea e chiar mai periculoasă decât depresia. Nu zic că e mai bine să fii depresiv decât fericit, însă există consecințe mai grave uneori. Am fost scufundat în abisul fericirii. O, Doamne, ce-am văzut acolo… Și cum m-am văzut pe mine… Pot vorbi despre asta ore întregi, zile, săptămâni, însă n-are rost. Fericirea e trecătoare. Fericirea e o răceală. E o stare ce-ți vine dimineața și trece până seara. Fericirea e o adiere de vânt. Fericirea e o lovitură la deget care trece până a doua zi. Fericirea e un gând. Fericirea e o palmă peste față. Fericirea e o bătătură la degetul mic. Fericirea e un bug dintr-un joc pe calculator.
        Deși sunt complet diferite, fericirea și depresia sunt aproape la fel. Te scufunzi în ele fără să îți dai seama. Te macină într-un fel sau altul. Ambele stări sunt la nivel psihic. Sunt ireale. Mirajul lor e mai periculos decât orice. Diferența e că depresia ia timp. Fericirea insa…
 

Un nimeni

Cine sunt eu? Sunt un nimeni. Asta sunt. Un nimeni și așa ar trebui să rămână mereu. Nu dau doi bani pe aberațiile de genul "fii schimbarea pe care vrei să o vezi". E irelevant să încerci să schimbi ceva. E irelevant să exiști. Existența în sine e irelevantă. Ești un fir de praf în spațiu. Ești nimic și totuși pentru alții ești totul. E greșit? Da. E. E greșit să însemni pentru cineva la fel cum e greșit ca cineva să însemne pentru tine. Orice eventuală detașare de persoana care contează doare. Doare mai mult ca orice. Când cineva e atașat de tine și pleci doare. Doare pentru amândoi.

Știi că doare. Știi că e greșit să te atașezi. Știi că e greșit să contezi și totuși ceva în tine vrea asta. Ceva din tine își dorește să treacă din nou și din nou prin valurile durerii prin atașare. Treci prin asta și îți juri ca n-o să se mai întâmple, dar o faci voit, oare? Ești conștient că, cu următoarea ocazie o să te arunci fără să te gândești de două ori și totuși îți juri. Îți juri cu speranța că o să poți schimba ceva, cu speranța ca totuși contezi. Și așa se creează un cerc vicios. Îți dai seama că nu contezi și totuși te scufunzi din nou in durere crezând ca poate însemni ceva. Ești un paradox. Și asta e o mica parte din tine. Ești un nimic care contează.

De ce m-am atașat de tine? De ce m-am atașat de mine?