trăiesc?

 E frig și întuneric și nu doar afară. Vreau să mă înțeleg. Să înțeleg de ce fac ce fac. Dar ce fac? Poate m-aș înțelege dacă aș încerca. Nu vreau să încerc, dar totuși vreau să aflu. Sunt prea confortabil și totodată inconfortabil. Starea asta e starea mea normală pe care vreau totuși să o schimb. Nu știu în ce direcție vreau să îmi schimb starea dar cu sigurantă vreau să o fac. M-am săturat să fiu atât de instabil. M-am săturat să fiu atât de implicat în chestii neînsemnate. M-am săturat să fiu bătaia mea de joc. M-am săturat de lupta asta cu mine însumi. M-am săturat să îmi duc viața spre nicăieri.  
 Nu iubesc să scriu însă nici nu îmi displace dar simt că trebuie. Simt că prin asta o să pot schimba ceva la mine. Probabil speranțele astea-s în van, dar cine știe. N-am nimic de pierdut, literalmente.
 M-am hotărat. De azi o să trăiesc. O să trăiesc pe bune. N-o să mă mai consum aiurea. N-o să îmi mai pese de lucruri și persoane nesemnificative. N-o să mai tind spre idealuri neimportante. N-o să mai vreau să fiu ca cineva. N-o să mai vreau să vegetez. N-o să mai vreau să pierd timpul. O să vreau să trăiesc. Ușor de zis. Ar trebui să fie ușor să renunț la unele chestii inutile pe care le fac, dar nu e așa. Nu e deloc așa. Dar trebuie să lupt. Nu trebuie să îmi duc viața spre nicăieri. Nu. Trebuie să am un sens...

Destin

 Timpul continuă să treacă și simt continuu că nu fac nimic productiv cu viața mea. E frustrant. Sau poate că nu-mi dau seama. Ăsta să-mi fie destinul? Nu cred. Mă frustrează. Vreau cu disperare să îi dau un sens vieții mele insă mi-e atât de greu. Bineînțeles că n-o să mă dau bătut. Nu eu. De asta e viața frumoasă. Că e complicată. Or mai fi mulți ca mine? Ce contează? Dacă nici ei nu dau un sens vieții lor, acestea n-au cum să se unească. Dar eu o să dau un sens vieții mele. Sunt convins. Poate că totuși am un sens dar sunt prea ocupat în a căuta ceva mai mult. Ceva mai bun. Și e total greșit, pentru că cel mai bun e ce ai. E ceea ce ești. Ce facem ne reprezintă și n-ar trebui să ne fie rușine sau să ne codim cu ce facem, ce credem sau ce spunem, CU CINE SUNTEM. Destinul ți-l faci cu mâna ta, insă de multe ori ni-l facem fără să realizăm, fapt ce nu e neapărat bun, pentru că de multe ori oamenii își ratează destinul pe care și l-au creat din cauză că au aspirat la idealuri prea înalte. Poate că  ar trebui să avem destinul stabilit dinainte. Poate că mai fericiți sunt cei care cred asta. Poate că ar trebui că toți să credem asta. Dar cum ar fi să fim toți fericiți cu noi înșine, cu ce avem? Paradoxal, am fi triști. O lume în care toți sunt mulțumiți cu ce au, ar fi o lume tristă, dar totuși ideală. Ar trebui să ne mulțumim cu ce suntem și în același timp să nu ne oprim din a căuta ceva mai bun, chiar dacă e greșit. Acesta ar fi echilibrul perfect.
 
 Și totuși ce rost ar mai avea viața dacă am fi toți mulțumiți? Pentru ce ne-am mai zbate? În momentul ăsta eu simt că n-am nimic, totuși, deci am tot dreptul să caut ceva mai bun decât... nimic. Simt că n-am nimic și totuși că e ceva acolo, în apropiere. Ard de nerăbdare s-o găsesc. Dar ce e? Ce mă așteaptă? Nu există decât o modalitate de a afla.

Ce zi e?

 Sunt aici acum, înconjurat de maimuțele astea grobiene. Mă simt ca-ntr-un chist, limitat din toate părțile. Nu pot face ce vreau. Nu am voie. Nu vreau să fac ce-mi place. Mi-aș strica viața. Totuși mă simt în largul meu. Maimuțele astea încep să-mi placă. Uite, intră alta pe ușă strigând "Bună dimineața!" cu un zâmbet tâmp pe față. Patetic. Nu există exprimare liberă. Dacă vrei să exprimi liber ce simți trebuie să ai grijă să nu spui aia sau cealaltă, sau să nu superi pe X sau Y. Exprimare liberă e asta?
 
 Nu știu ce simt. Sau poate că nu trebuie să scriu ce simt. De ce? Nu știu. Sau poate simt că trebuie să nu zic de ce? De ce? Deja-vu. Rutină. Monotonie. Altă săptămână, aceeași acțiune. Iar e luni. Nici iarba nu crește, nu pentru că e luni, ci pentru că e frig. Afară? Nu, în mine. Ce legătură are iarba cu mine? Nu știu... Sau poate... Nu. Aceeași placă stricată se-nvarte iar și iar. Azi e marți, totuși, dar se simte de parcă ar fi luni. Toate zilele se simt ca zilele de luni.
 
 Iau căștile. Mă simt mai bine. "Nu ești botanist doar dacă-ți plac florile". Nu-s muzician. Doar îmi place să ascult ce scriu alții. Sunt un artist neînțeles. Nici măcar de mine. Plouă. Ploaia potrivită la locul potrivit. Mă liniștește și mă agită în același timp. Am umbrelă? Ce contează? Totu'-i relativ.
 
 Sunt închis în mine și totuși sociabil. Mint des și totuși sunt sincer. Vreau să merg acasă, să mă pot dedica întru totul gândurilor mele. Vise triste. Cum ar fi fost dac-ar fi fost vesele? Mai bine? Nu cred. Totuși mi-ar prinde bine o schimbare. Vorbesc singur? Toți o fac, "diferența e că lor nu le răspunde nimeni". Aproape am terminat ce am de zis. Nu e nici măcar o mică parte din ceea ce gândesc. Par ciudat. Nimeni nu crede asta. Sau crede? Nu citesc gânduri, din fericire. Par ciudat și totuși, par un om normal. Sunt un paradox.
 
 "Sunt atât de treaz azi". Am chef de scris. Altă maimuță intră, același zâmbet tâmp, același "Bună dimineața" clișeic. Iar rutină. Citesc Kafka. Nu-l înțeleg. Poate nici nu trebuie. De ce e K arestat? Habar n-am. Dacă el nu știe, eu de ce aș ști?
 
 Mă vede cineva scriind asta. Mă crede nebun, fapt ce nu face decât să mă bucure. Dar mai ții minte ce ziceam despre mințitul oamenilor?
 
 Gata cu scrisul pe azi. Mă-ntorc în chist. Over and out.