Hai, trage-ți un scaun și vino aici lângă mine. Haide că nu mușc. Mă știi doar. Hai mai repede că vreau să îți povestesc ceva. Nu mai prinzi așa ocazie. Știi că eu nu știu să povestesc și o fac așa rar. Așa, ia loc. Dă-mi mâna.
Uite, mie mi-a zis odată un om bătrân o poveste. Eram amândoi în gara de nord, așteptam să mergem înapoi în provincie numai că se anunțase o întârziere de cel puțin 45 de minute. Era cărunt domnul. Avea ca la 80 de ani, însă era perfect îngrijit. Era îmbrăcat într-un costum din 3 piese, negru. Avea o pălărie de care văzusem până atunci doar pe capul lui Pacino în The Godfather și un baston simplu de culoarea castanelor toamna. Cred că toamna arată castanele așa. Mă rog.
Ei bine, omul ăsta mi-a dat o stare super stranie. Mi-a amintit cumva de mine deși ar fi trebuit să fie invers. M-am uitat la el și m-am văzut pe mine peste 60 de ani. Eh, probabil n-or să mai fie așa pălării și costume frumoase pe atunci dar înțelegi ideea. M-am apropiat cumva sceptic de el. Știi că nu vorbesc cu străinii. Am deprins chestia asta abia când m-am văzut cu tine a doua oară. Mă rog. Stătea pe bancă la linia 11. Acolo vine de obicei trenul cu care vin și plec spre și de la romantism. M-am așezat lângă el ținându-mi punga de la mec în brațe. Mi s-a părut nepoliticos așa că am pus-o imediat jos. Au durat vreo 5 minute, cam așa, până să-mi fac curaj să zic ceva. Parcă eram cu tine sau cu orice altă fată frumoasă. M-am ridicat și am întins mâna, așa cum obișnuiește orice om să facă cunoștință. Am fost surprins să văd cât de repede s-a ridicat și mi-a prins mâna într-a lui. I-am zis cum mă cheamă. Atât mai puteam să zic. Mi-a zis și el înapoi. N-am reținut. Eram mișcat de impozanța și de statura pe care o avea. Mă simțeam un om așa de mic. Uite, asta nu-mi amintește de mine. Știi cât de cocoșat merg.
Stai, ce încerc să îți povestesc e ce mi-a povestit el, nu întâlnirea mea cu el. Doamne, pare că sunt îndrăgostit de el și nu de tine. Mă rog.
Am stat așa ceva timp pe bancă. Foarte inconfortabil dacă mă întrebi pe mine. A scos o tabacheră uzată dar totuși foarte elegantă. A deschis-o și mi-a întins-o.
-Nu fumez. i-am zis
-Nu face nimic.
Și-a scos și zippo-ul auriu, și-a aprins o țigară și a părut instant că în țigara aia nu avea tutun ci melancolie.
-1957
-Poftim?
-1957. repetă el trăgând încă un fum.
Uite ăsta a fost momentul în care am început să nu-ți mai răspund la mesaje. Când mi-am scos repede căștile din telefon și l-am dat pe mod avion. Nu știu ce m-a făcut așa de interesat de anul ăsta. Poate îți amintești tu.
În 1957 existau într-un loc undeva în țara asta doi adolescent de sexe diferite vârste apropiate și inaccesibili unul pentru celălalt. Mi-a povestit despre cum s-au cunoscut adolescenții ăștia doi și despre cum stăteau împreună pe o bancă nopți întregi într-un parc care avea o singură lampă, și aia lumina doar banca respectivă. Liniștea lor era zdruncinată în fiecare dimineață când el trebuia să plece înapoi acasă, la sute de km distanță.
Mergeau de mână pe stradă, se priveau și se pupau pe sub copaci, la umbră. El se tot împiedica. Ea îl întreba dacă e emoționat, el zicea că e obosit. El era emoționat. Au fost la cinematograf împreună. Apăruse Două Loturi. Toată lumea se pupa în sală însă ei doi au convenit să se pupe după. Ea nu se simțea confortabil în preajma lui. Lui îi părea rău și îi promitea că lucrurile astea o să se schimbe la un moment dat. Și așa s-a și întâmplat.
El își făcea mari mustrări de conștiință pentru că se gândea de o mie de ori înainte să o ia de mână sau să o sărute, și de aia cele mai multe momente în care trebuia să facă asta erau pierdute. Până într-un punct în care au avut o discuție legată de asta. De atunci băiatul asta a început să nu se mai gândească și să se ducă cu flow-ul. Mna, nu exista expresia asta pe atunci decât în practică. O privea mai mult pe ascuns și menținea contactul vizual cât putea. Știa dinainte să o cunoască de puterea ochilor ei.
El nu știa să danseze așa că ea l-a învățat. El tot nu știa să danseze dar se zbănțuia și îi plăcea asta. Nu știa niciodată la ce să se aștepte de la ea. Nu știa niciodată concret ce simte față de ea sau ce simte ea față de el. Nesiguranța asta îi plăcea însă.
Ah, uite că ne-a venit mâncarea. Poftă bună!
Ea: Și povestea?
Las-o puțin să se mai desfășoare.
