Îmi era dor de asta. Stau pe canapeaua mea la miezul nopții și fac ce-mi place cel mai mult. Oare îmi place? Nu e o necesitate? Nu se manifestă ca un drog? Are relevanță? Mă liniștește. Asta contează. Sau contează oare?
Mă mai liniștesc Proiecțiile din jurul meu. Le iubesc. Dar oare ele mă iubesc? Dacă nu, le pot face să mă iubească? Trebuie să le fac să mă iubească? Contează că nu mă iubesc? Dar poate totuși mă iubesc. Sunt sigur pe mine. Cred... Și totuși am o oarecare nesiguranță. Deranjez oare Proiecțiile? Nu vreau să le rănesc. Nu vreau să mă rănească.
Ce relativ e totul. Becul de pe stradă ce-mi luminează opac camera funcționează acum. Peste 6 secunde poate fi ars sau poate să continue să lumineze. Acum îmi iubesc Proiecțiile. Mâine pot să nu mai apară. Să nu mai existe sau să mă elimine din rândul lor. M-aș obișnui cu mine?
Îmi pasă prea mult de oameni. Îmi pasă prea puțin de mine. Îmi pasă. Astea sunt greșelile pe care le fac cel mai des. Și de ce? Știu că greșesc. Omul din greșeli învață? Fals. Omul repetă greșelile la nesfârșit. Sunt conștient că greșesc, dar continui să fac aceeași greșeală. De ce? De ce îmi place să mă autoflagelez psihic? Îmi place? Nu știu. Gândurile astea mă seacă. Sunt propriul meu inamic. Trebuie să mă liniștesc. Să respir adânc. Să nu îmi mai pese. Cât e ceasul? Ce contează? Mi-am revenit. Oh, cât de bine e. Sunt eu ăsta? Ce se-ntâmplă? De ce e întunericul negru? Cine a ales numele culorilor? Ce e cu mine? Cine sunt eu de fapt? Calmează-te. O fi joi? E trecut de 12. Gânduri. Gândurile sunt cel mai bun prieten. Gândurile sunt paradoxale. Gândurile sunt cel mai mare inamic. Gândurile te înnebunesc. Iubirea e relativă. Timpul e relativ. Timpul e o stare. Totul e relativ. Oare ce-or face Proiecțiile? Știu oare că sunt Proiecții? Simt că mă pierd în mine. În gânduri. În stări.
Respir adânc.
