La sfârșitul zilei

 Îmi era dor de asta. Îmi era dor să-mi scot inopinant singurele instrumente care mă mai ajută, și să scriu. Să scriu soarta unui om care o să ajungă mare sau poate povestea tragică a unui pleb al societății. Să scriu ce gânduri îmi transmite acest personaj. 
 Sunt singur în autobuz. Singur în autogară. Singur pe drumul meu. Nu am pe nimeni alături și totuși am așa de mulți în jurul meu. Mi-e frică. Nu transmit asta nimănui. Nu mai știe nimeni în afară de tine și o să te rog să-mi păstrezi secretul. Îmi e frică de ce se întâmplă și de ce o să urmeze. E greu. Va fi și mai greu, însă nu trebuie să inspir frica pe care o am în mine. Nu aș mai motiva pe nimeni și asta e printre singurele lucruri care mă mai bucură. Asta și persoanele cărora nu le place salata boeuf și varza călită sau ciorba de burtă. Sau persoanele cărora le plac sarmelele în foaie de viță mai mult decât cele în frunză de varză. Asta însă, e o altă poveste pentru altădată. 
 Sunt un ciudat. Un ciudat comun, însă, care nu mai pare atât de ciudat din cauza gradului de normalitate impus de societate. 
 Am idealuri prea înalte. Idealuri la care aspiră și alții. Idealuri care sunt râvnite de alții mai buni decât mine. Cum pot eu să mă urc în copac să iau gutuia cea mai frumoasă și dulce-acrișoară, dacă alți 10 sunt deja pe creangă luptându-se pentru ea. Am eu vreo șansă să mă bucur de gustul ei înaintea lor? 
 Mă mint. Mă mint constant. Știu că mă mint. Tratez totul cu indiferentă deși îmi păsa enorm. Sunt un paradox. “Ma doare-n cot de gutuie. Luați-o voi.” Și durerea asta în cot se amplifică și se extinde și nu mai durează mult până să ajungă la inimă. 
 Nu sunt ce par a fi. Nu știu însă ce par. Contează atât de mult? Contează mai mult ce par sau ce sunt de fapt? E irelevant. Oricum nu știu nici ce sunt nici ce par a fi, însă sunt sigur că nu coincid. Îmi pasă prea mult. Nu vreau să-mi mai pese. Vreau să tratez totul cu indiferență. Indiferența e greșită. Știu asta. Însă eu, prin definiție sunt greșit, așa că ce nu merge? De ce nu pot fi indiferent. De ce îmi pasă de păreri? De ce îmi pasă de ce simt alții când știu că lor nu le pasă ce simt eu? 
 Ești singurul căruia mă pot destăinui, așa că sper să pot avea încredere în tine. Sper că o să rămână între noi tot ce îți spun. Asta e doar a mia parte din ce simt. Nu e nevoie să-mi răspunzi. Trebuie să mă asculți doar. Să-mi dai un semn că ai idee ce se întâmplă cu sufletul meu. 
 Ain’t nobody praying for me, but I hope YOU will, after all. 
 “Atat de aproape, dar atât de departe 
 La sfârșitul zilei s-ar putea să fie noapte.” 
  

Cad.

 Sunt în cădere liberă. Nu știu ce se întâmplă. De fapt știu. Cad de puțin timp însă dacă nu fac ceva în sensul ăsta, în curând o să fiu un rătăcitor prin univers, căzând prin spațiu și timp, fără vreun țel anume. Nu mă pot ridica singur. Ajută-mă. Prinde-mi mâna și trage-mă înapoi. Ajută-mă să îmi revin. Am nevoie de tine.