Am cunoscut-o pe Mica Prințesă.

 Îmi vine să-mi smulg părul din cap și apoi să mă lovesc cu el de toți pereții. Cum am putut să spun că e un extraterestru  oarecare? N-am putut eu oare  să-mi dau seama, după atâtea indicii cine e ea cu adevărat? Îmi vorbea cu atâta admirație și dragoste despre Micul Prinț, și eu am fost atât de prost încât nu mi-am dat seama că vorbește despre ea.  

 Am cunoscut-o pe Mica Prințesă. 
  
 E evident că e o Mică Prințesă. Cu toate astea e atât de modestă și firavă. Nu vrea să i se facă complimente. Nu în exces.  Poate de aceea îmi vorbea despre ea la persoana a 3-a. E mare și totuși e un copil. Îmi povestește cu drag atâtea despre planetele pe care călătorește și despre ea și ale ei. Mă acaparează cu orice îmi povestește și o ascult cu urechile ciulite. De fiecare dată  când ceva o întristează mă face să vreau să fiu lângă ea, să o strâng la piept și să o alin. Să o asigur că totul va fi bine. Dar nu pot. Ea e departe acum. Nu a murit, ca în poveste. Nu! Am vrut să schimb firul ei și am reușit. Ea doar s-a întors pentru ceva timp pe planeta ei. Îmi comunică prin stele și eu îi răspund înapoi. Nu a plecat. E încă aici. 

 Și cu toate că e Mica Prințesă, e în același timp o floare, și eu sunt Micul Prinț. Vreau s-o îngrijesc, să o iubesc. Să o păzesc de fiare și de vânt și ea să mă bucure cu frumusețea ei. E așa de blândă și frumoasă. Draga de ea încearcă să mă protejeze înapoi. “Caută să fii fericit.”, îmi spune. Nu înțelege că acum că îmi e aproape sunt fericit. Îi e teamă că se va ofili și va dispărea. Mie însă nu. Știu că nu va fi așa. Știu că orice va fi va rămâne aici. O să schimb povestea și n-o s-o las niciodată singură, chiar dacă nu o să fiu lângă ea fizic. Nu o să las să se simtă abandonată. Nu vreau să fie atacată de fiare. Voi fi mereu acolo pentru ea, uitându-mă la stele, pentru că știu că floarea mea e undeva acolo. 
  

Am cunoscut un extraterestru

"Știi că doare. Știi că e greșit să te atașezi. Știi că e greșit să contezi și totuși ceva în tine vrea asta. Ceva din tine își dorește să treacă din nou și din nou prin valurile durerii prin atașare. Treci prin asta și îți juri ca n-o să se mai întâmple, dar o faci."

 Și totuși câteodată  parcă simți că merge. Parcă te atașezi fără să îți dai seama, dar nu e ca de celelalte dăți când îți pare rău la final, ci te bucuri și te simți cu adevărat fericit că se întâmplă.
 
 Am cunoscut un extraterestru. Am pornit sceptic înspre el însă cumva sigur pe mine și pe ce se întâmplă. Extratereștrii nu sunt în general prietenoși, și același aer mi l-a inspirat și acesta. Totuși prin aerul ăsta m-a atras și m-a intrigat. Nu-l știam decât de câteva ore și parcă trecuseră ani. Știam deja cum e pe planeta lui și cât de greu îi e fără unele lucruri. Am empatizat cu extraterestrul. Când a venit rândul meu să vorbesc am vorbit și totuși n-am spus nimic. Am admirat extraterestrul și am continuat să empatizăm. M-a întrebat cât e ceasul. "6:30", i-am zis. Și a zâmbit. A zâmbit cu o confidență debordantă pe care mi-a împărtășit-o și atunci am știut. Am știut că orice cuvânt va urma e de prisos. "Să mergem. i-am spus. Suntem obosiți." Mare greșeală. Mi-am pierdut șansa. Extraterestrul a plecat fizic înapoi pe planeta sa, însă spiritual încă îl simt aici. A lăsat ceva din el în mine pe care nu vreau să-l pierd. M-a schimbat și mi-a sucit mințile. Nu mă mai simt eu și totuși mă simt mai bine. Mă simt fericit. Continui să comunic cu extraterestrul chiar dacă e departe.
 
 "Nu te gândi că nu mai suntem unul lângă altul. Gândește-te că putem vorbi și asta e cel mai important."