N-am mai scris de mult. N-am mai scris de mult deși am avut nevoie. De ce? Ce m-a împiedicat? Ce m-a făcut să renunț la asta, mai ales când aveam nevoie? Acum sunt mai bine și privind retrospectiv nu regret nimic. Nu regret că am plâns o noapte întreagă cu unele dintre cele mai dragi persoane într-o camera de pensiune comunistă cu peste de sticlă și mileu brodat pe televizor. Nu regret că, ascultând o piesă tristă la un pub am început să plâng alături de grasu'. Nu regret că am fost anxios. Nu regret că sunt încă. Nu regret că m-am comportat urât cu cei care mă deranjau. Nu regret că eram cât pe ce să renunț la tot. Ceva m-a scos înapoi la suprafață însă sunt prea focusat pe mine că să îmi dau seama ce. Nu regret nimic însă nu mai vreau să se întâmple. Câteodată am nevoie de tripuri triste, cum e acum. Acum scriu din nevoia de a fi trist. Însă tristețea asta nu se compară cu tristețea mea din ultima vreme. O tristețe îmbibată în iubire și idealuri neîmplinite. O tristețe îmbibată cumva într-o fericire aparență, murdărită de minciuni.
Acum nu sunt fericit, dar sunt într-o constantă stare de indiferență. Indiferentă de mine și de restul lumii. Indiferentă de ce a fost, însă nu de ce o să vină. Privesc spre viitor cu speranța și interes. Vreau să fiu fericit cât de curând. E greșit să simt că am în același timp nevoie de tristețe? Vreau să fie o fericire îmbibată în tristețe. Nu sunt depresiv. N-am fost niciodată. Sau oare? Mai contează acum? Nu. Contează doar prezentul. Numai că prezentul meu este la fel că mine. Nonexistential. Mă doare și în același timp sunt mai rece față de asta decât o Stella din frigiderul de lângă raionul de lactate. Ce se întâmplă cu mine? Îmi fructific prezentul uitându-mă 3 ore la persoane de care îmi place și pe care le idolatrizez? N-ar trebui să fac din mine un idol în vremea asta? Plâng. Plâng cu lacrimi amare și fără nicio rușine fiindcă e firesc. E firesc, că orice alt sentiment uman transpus fizic, de altfel. Acum rad. E ceva în neregulă cu mine? Sper că nu. Și dacă ar fi ce? Nu mai există oameni în neregulă? De fapt, cred că o să rămân așa. Îmi place. Oh, auto-play-ul mi-a dat din nou o piesă după care nu mă omor. O să mă întorc să o schimb. Dacă stau bine să mă gândesc, Desert Rose e o piesă care se potrivește cu tripul meu trist. O să o las să curgă în timp ce o să continui să îmi scriu gândurile. Doamne, cât de mult am divagat. Și parcă aveam nevoie de o pauză. De o evadare din starea asta. Sunt foarte inconsecvent. Atât de inconsecvent încât acum nu mai cred că sunt inconsecvent. Sau oare sunt bipolar? Nu cred. Ba cred că da.
In definitiv, ce e rău în a fi bipolar? Ești de acord cu toată lumea și cu nimeni în același timp. E rău pentru că ești inconsecvent? Da. Sau nu?
Delirez. O să mă opresc pentru moment. Revin în curând, promit. Gândurile nu îmi dau pace nici când îmi dau pace. Sunt un om complex dar în același timp simplu. Sunt un paradox. Ah, ce moment bun era pentru piesă care a venit acum. Păcat că am spus că plec. Vreau să fiu consecvent. E sâmbătă.
