Destin

 Timpul continuă să treacă și simt continuu că nu fac nimic productiv cu viața mea. E frustrant. Sau poate că nu-mi dau seama. Ăsta să-mi fie destinul? Nu cred. Mă frustrează. Vreau cu disperare să îi dau un sens vieții mele insă mi-e atât de greu. Bineînțeles că n-o să mă dau bătut. Nu eu. De asta e viața frumoasă. Că e complicată. Or mai fi mulți ca mine? Ce contează? Dacă nici ei nu dau un sens vieții lor, acestea n-au cum să se unească. Dar eu o să dau un sens vieții mele. Sunt convins. Poate că totuși am un sens dar sunt prea ocupat în a căuta ceva mai mult. Ceva mai bun. Și e total greșit, pentru că cel mai bun e ce ai. E ceea ce ești. Ce facem ne reprezintă și n-ar trebui să ne fie rușine sau să ne codim cu ce facem, ce credem sau ce spunem, CU CINE SUNTEM. Destinul ți-l faci cu mâna ta, insă de multe ori ni-l facem fără să realizăm, fapt ce nu e neapărat bun, pentru că de multe ori oamenii își ratează destinul pe care și l-au creat din cauză că au aspirat la idealuri prea înalte. Poate că  ar trebui să avem destinul stabilit dinainte. Poate că mai fericiți sunt cei care cred asta. Poate că ar trebui că toți să credem asta. Dar cum ar fi să fim toți fericiți cu noi înșine, cu ce avem? Paradoxal, am fi triști. O lume în care toți sunt mulțumiți cu ce au, ar fi o lume tristă, dar totuși ideală. Ar trebui să ne mulțumim cu ce suntem și în același timp să nu ne oprim din a căuta ceva mai bun, chiar dacă e greșit. Acesta ar fi echilibrul perfect.
 
 Și totuși ce rost ar mai avea viața dacă am fi toți mulțumiți? Pentru ce ne-am mai zbate? În momentul ăsta eu simt că n-am nimic, totuși, deci am tot dreptul să caut ceva mai bun decât... nimic. Simt că n-am nimic și totuși că e ceva acolo, în apropiere. Ard de nerăbdare s-o găsesc. Dar ce e? Ce mă așteaptă? Nu există decât o modalitate de a afla.