Ultima dată când m-am simțit cu adevărat fericit eram într-o
bodegă infectă din apropierea Parisului. Mâncam, atunci, cu Julie, niște
cartofi prăjiți care se voiau a fi chipsuri pe care era presărată brânză rasă. Ne
prefăceam că eram la un restaurant elegant și că sărbătoream implinirea a doi
ani de relație. Dom Perignonul era de fapt un vin spumant ieftin atât la preț cât
și la gust, paltonul meu croit pe comandă era de fapt o geacă de blugi peticită,
iar rochia lui Julie, țesută în propria ei casă de modă, era de fapt o rochie
uzată cumpărată dintr-un SH. Ne-am prefăcut că ne-am logodit, așa că angajații
bodegii ne-au adus o porție extra de „chipsuri” (fructe de mare, în povestea
noastră inventată).
După cină am plecat spre concertul artistului nostru preferat, adică un bărbat
de 35-40 de ani, cu vizibile probleme legate de consumul băuturilor alcoolice
(un alcoolic), care cânta frecvent la un țambal vechi, undeva pe o stradă
lăturalnică a orașului. Îl ascultam și ne priveam de parcă povestea inventată
era din ce în ce mai reală. Începeam să îi știu trecutul și să mă văd în
viitorul ei. Ne țineam în brațe și ne juram silențios că într-o perioadă anume
de timp vom cina cu adevărat, și vom bea șampanie îmbrăcați frumos înainte de
un concert. Am intrat, timizi, în vorbă cu domnul care cânta la țambal. În
ciuda aparențelor, cânta pentru familia lui: un băiat de 15 ani care abia intrase la liceu și
care voia serios să devină dirijor. Soția țambalistului l-a părăsit din cauza
problemelor cu alcoolul, doar că n-a interesat-o destul de tare încât să-l ia
cu ea și pe fiu, atunci când a plecat. L-am ajutat cu ce-am putut și am plecat,
promițând unul celuilalt că viitoarele noastre odrasle nu vor avea astfel de
probleme. Am ajuns, într-un final, la duplexul nostru ai cărui proprietari eram
chiar noi, de puțin timp. În realitate, am intrat într-o garsonieră strâmtă în
care Julie locuia în chirie.
Poate că am fi fost un cuplu chiar frumos, dacă aceea nu ar fi fost prima
zi în care o văzusem, și dimineața imediat următoare, în care am lăsat-o
dormind în cearșafurile ei de satin (40% bumbac, 60% poliester), ultima. N-am mai
mâncat cartofi prăjiți de atunci. De aici, deci, sursa nefericirii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu